la city

mergea. el, insa cainele lui, nu. dar ce zic eu caine? potăiţa lui. potăiţă dintre acelea de care cunosc eu foarte bine... doar ca era maro. da' tot mascul, mic, corcit si incapatanat.

isi uitase interesu' pe ceva care era in urma. asa fac ei intotdeauna. el, la vreo saispe ani, continua dialogul gestual: se opreste cu spatele la maronel si se face ca asteapta ceva, nu se stie ce. prapaditu' de catel se asaza si el, tot cu spatele, uitandu'se spre interesul sau. baiatul ma vede ca'i urmaresc. ii zambesc involuntar dar cu inteles, iar el, in loc sa'mi trimita privirea "ce te uiti, ba?", cum ma obisnuisem din cauza unor oameni grasi, rai si urati dar oarecum din alt oras..., el, asadar, imi zambeste inapoi. cu toti dintii. si nu as zice ca arata a baiat care sa fie "by default" sigur pe el. "wonderful!", mi'am zis...

asa e lumea pe-aici.