Draga de ea...

Cu ocazia unei întîlniri mondene pe izlaz în doi vorbeam cu un prieten despre criză. Subiect la modă; de groază; ce-i de făcut?; cît mai durează?; ce efecte pe termen lung va avea? Bunul meu prieten îmi spuse că el, cînd a început să miroasă a criză coaptă bine, s-a bucurat. Nimic rău nu avea să urmeze.

Sunt într-un troleu şi, la un moment dat, vine controlu'. Îl prinde fără legitimaţie de transport pe unu'. Semi-mătăhălos, neras în cap de, să zic, vreo două săptămîni, cu o geacă dintre acelea lucioase, mereu prea scurte. Am pierdut momentul crucial, în care i-a dat controlorului buletinul (lucru care nu se face, mi-a zis mie cineva). Ia controloru', completează hîrtia lui, şuşotesc două vorbe (păreau timizi amîndoi), şi la urmă se despart cu, nu inventez, cuvintele: „Sănătate, vă mulţumesc!” - „Şi eu vă mulţumesc, numai bine!”

Am mai închis gura doar cînd mi s-a uscat de tot. Ştiam precis doar că nimeni nu este în stare să mă facă să înţeleg... Întregul meu sistem de percepţie a lumii bucureştene se năruia cărămidă cu cărămidă. Bolţar cu bolţar. Piatră cu piatră... Atunci mi-am adus aminte de discuţia noastră de la început.

Criza ne-a detensionat. În capitala ţării noastre, mulţi moldoveni, olteni, şi de ce nu ardeleni, dar mai ales moldoveni, au venit de-a lungul anilor cu ideea să facă bani repede şi mulţi. Cu accent pe repede. Şi apoi pe mulţi. Mulţi mulţi. Şi cîţiva au reuşit, cu preţul înrădăcinării unei priviri trufaşe, încruntate, a unei atitudini de „Pietonule, treci strada mai încolo. Pe la colţ, cînd nu vine nimeni. Du-te-acasă, lasă-mă-n durerea mea, că mă grăbesc să mă îmbogăţesc”. Noua configuraţie economică i-a făcut pe toţi să înţeleagă că nu e chiar aşa. Nu se (mai) poate face banu' aşa spectaculos. Lumea s-a mai liniştit. Timpul pare să aibă răbdare cu noi.

Comunismul, zice-se, a avut şi el acest efect. Oamenii se iubeau mai mult.

Bucureştiul de astăzi nu mai este cel de acum doi ani. Astăzi, şoferul de tramvai te lasă să cobori între staţii, dacă în două cuvinte îi spui motivul tău solid de a o face. Nimeni de pe stradă nu îţi cere nici un ban în schimbul indicaţiilor de gen „nu vă supăraţi, unde e”. Laşi un băiat cu figură de agent de vînzări să urce înaintea ta în autobuz şi îţi mulţumeşte zîmbind. Îşi spune în gînd: „Nu voi mai avea comision de 1200 de euro luna asta. Asta e.”

Criza, reală sau nu (...), nu mai este de mult un bau-bau. Am învăţat să coabităm, ba' chiar ne-a învăţat lucruri noi sau de mult uitate. Foarte reale aceste lucruri. În Bucureşti am uitat cum e să primeşti două răspunsuri consecutive lipsite de un zîmbet. (De ciufuţi sau pase proaste nu vom scăpa niciodată pe partea asta de lume)

Asta e în Bucureşti, asta e în România, şi la fel e peste tot. Şi atunci, de ce să nu ne ocupăm tot timpul cu trăitul aici?

N-aştept răspuns, nu vă înghesuiţi :)

Aşa, şi? Totuşi...!

Io nu mă mai duc la fotbal. Nu sunt îndeajuns de matur pentru asta. Am încercat. Nu merge. Cu regrete, dar ne despărţim. A fost frumos. Ne-am simţit bine împreună, am dat goluri frumoase, sau măcar am dat goluri, şi ne-am bucurat decent de fiecare dată... Dar cam atît cu decenţa pe terenul de fotbal. (dacă-mi permiteţi această exagerare, şi vă rog să o faceţi, are scop constructiv)

Am jucat fotbal cam în toate zonele ţării plus diaspora. Cel mai rău a fost în Bucureşti şi în diaspora. Pentru că amîndouă înseamnă adunaţi de peste tot. Dar chiar cel mai rău şi cel mai rău a fost doar în diaspora. Acolo sunt adunaţi de peste tot oameni care vor să cîştige (bani). În Banat a fost mai lejer: acolo eram considerat jucător bun doar pentru că alergam după minge şi nu mă dădeam în lături de la cîte un umăr la umăr... sau mă rog, din vreo altă cauză care nu îmi este nici acum clară.

Două motive mari şi late am, şi, deoarece sunt ovale ca formă, lasă loc între ele şi pentru altele mai mici. De fapt nu, aleg să nu le zic. Este mai bine aşa. Nu vreau să mă rup cu totul de coteria bărbăţească... Pentru că ştiu, măi alţi băieţi care mergeţi la fotbal, că fetele voastre v-ar spune apoi: "Uite, dragă, ce zicea băiatu' ăla pe blogu' lu' Dudu, dragu' de el, că se întîmplă la fotbal. Să ştii că eu nu mai suport serile singure pentru asta. Poate tu nu îţi dai încă seama, că nu reuşeşti, asta e, te iubesc şi aşa, dar nu merită să mergi acolo." Nu vreau să mă fac vinovat de aşa truisme.

Hotărîrea mea este serioasă. Pentru o perioadă, îmi suspend (o noţiune la ea acasă pe acest blog) activitatea fotbalistică.

PS: Exagerarea pe care v-am băgat-o pe gît este singura idee cu oareşce valoare informativă (pe lîngă banalul anunţ că nu mai merg io la fotbal, ete na), şi va trebui să o luaţi de bună. Pînă la urmă, nu sunt decît ÎNCĂ unul care, deşi ştie/îi place să dea cu piciorul în minge, preferă să facă sport altfel.

PPS: Un cititor atent va vedea ceea ce mulţi băieţi, eventual căpitani de echipă cu trecut în lumea semiprofesionist-fotbalistică, nu vor reuşi fără ajutor să înţeleagă din acest post. Şi anume că am început să am înclinaţii feministe. Deci anti-creştine, ar spune unii...

PPPS: Mi-aduc totuşi aminte de un jucător amator de fotbal pe terenul liceului în weekend, care făcea (56) giumbuşlucuri şi lovea mingea cu umăru' sau cu genunchiu', doar aşa, din exces de eleganţă. Eleganţă şi decenţă. Dovada faptului că se poate, chiar şi pe terenul de fotbal!

Lumea lui Nouă

În primul rînd, trebuie să stabilim cîteva lucruri. Toţi multiplii lui 3 au suma cifrelor 3, 6 sau 9. Suma cifrelor multiplilor lui 9 este întotdeauna 9. Numărul meu preferat a fost dintotdeauna 3. Dar 9 este mult mai interesant.

Am trăit mereu cu tendinţa de a păstra ceva, ceva mai bun, pentru mai incolo. Pipota din ciorbă pentru cînd n-o mai fi zeamă. Ideea aceea genială pentru cînd va produce efect maxim. Micul secret inofensiv pentru o contextualizare perfectă.

Aşa şi cu obsesia mea pentru cifra 3, şi, mai nou, cea pentru cifra 9.

Azi nu se leagă de nimic, nu se pupă cu nimic din jurul meu, suntem în 14.12.2009 şi nici măcar asta nu e multiplu de 3. Totuşi...

Nouă este foarte meseriaş. Cea mai mare dintre cifre. Dar nu d-asta... De fapt, el nu ştie să facă prea multe. Dacă-l aduni la orice număr, suma cifrelor acelui număr va rămîne aceeaşi. 17 cu 9, 26. 1 cu 7, 8, 2 cu 6, tot 8. 26 este mai mare decît 17, în lumea noastră, dar în lumea lui 9, în lumea în care contează fondul, diversitatea, relaţiile dintre membri, nimic nu este schimbat. Paradoxal, 9, în lumea lui, pare să nu aibă nici o influenţă.

Acolo, nu contează că vorbim despre 154.267 sau despre 25. Pentru Nouă, şi unul şi altul înseamnă 7. Este mai simplu aşa. Nu avem infinit. Totul se plimbă între 1 şi 9. Nici măcar 0 nu există! Şi este uşor de înţeles de ce 9 nu l-a vrut pe 0 în lumea lui... Amîndoi fac acelaşi lucru. Nimic. Nouă tot se mai ocupă cu ceva trafic de influenţă (2478, 2487), dar 0? În lumea lui 9, 0 nu are absolut nici un sens. Şi recitiţi acest enunţ. ... Este în totalitate de bun simţ. Lumea lui 9 este ceea ce niciodată Antonescu nu va reuşi să facă din România.

Există o felie din această lume în care Nouă se simte ca acasă. Acolo vei găsi pe 342, pe 55.359, pe 3.753.477 şi pe mulţi alţii. Şi, în fruntea tuturor, pe Nouă, plimbîndu-se agale de la unul la altul, socializînd, flirtînd, descoperind cîte ceva nou în fiecare... Din cîte mi-a spus, de cînd cu ultimul post, vrea ca de fiecare dată acel "ceva nou" să fie "ceva bun". V-am spus eu că e băiat de treabă :-)