Aşa, şi? Totuşi...!

Io nu mă mai duc la fotbal. Nu sunt îndeajuns de matur pentru asta. Am încercat. Nu merge. Cu regrete, dar ne despărţim. A fost frumos. Ne-am simţit bine împreună, am dat goluri frumoase, sau măcar am dat goluri, şi ne-am bucurat decent de fiecare dată... Dar cam atît cu decenţa pe terenul de fotbal. (dacă-mi permiteţi această exagerare, şi vă rog să o faceţi, are scop constructiv)

Am jucat fotbal cam în toate zonele ţării plus diaspora. Cel mai rău a fost în Bucureşti şi în diaspora. Pentru că amîndouă înseamnă adunaţi de peste tot. Dar chiar cel mai rău şi cel mai rău a fost doar în diaspora. Acolo sunt adunaţi de peste tot oameni care vor să cîştige (bani). În Banat a fost mai lejer: acolo eram considerat jucător bun doar pentru că alergam după minge şi nu mă dădeam în lături de la cîte un umăr la umăr... sau mă rog, din vreo altă cauză care nu îmi este nici acum clară.

Două motive mari şi late am, şi, deoarece sunt ovale ca formă, lasă loc între ele şi pentru altele mai mici. De fapt nu, aleg să nu le zic. Este mai bine aşa. Nu vreau să mă rup cu totul de coteria bărbăţească... Pentru că ştiu, măi alţi băieţi care mergeţi la fotbal, că fetele voastre v-ar spune apoi: "Uite, dragă, ce zicea băiatu' ăla pe blogu' lu' Dudu, dragu' de el, că se întîmplă la fotbal. Să ştii că eu nu mai suport serile singure pentru asta. Poate tu nu îţi dai încă seama, că nu reuşeşti, asta e, te iubesc şi aşa, dar nu merită să mergi acolo." Nu vreau să mă fac vinovat de aşa truisme.

Hotărîrea mea este serioasă. Pentru o perioadă, îmi suspend (o noţiune la ea acasă pe acest blog) activitatea fotbalistică.

PS: Exagerarea pe care v-am băgat-o pe gît este singura idee cu oareşce valoare informativă (pe lîngă banalul anunţ că nu mai merg io la fotbal, ete na), şi va trebui să o luaţi de bună. Pînă la urmă, nu sunt decît ÎNCĂ unul care, deşi ştie/îi place să dea cu piciorul în minge, preferă să facă sport altfel.

PPS: Un cititor atent va vedea ceea ce mulţi băieţi, eventual căpitani de echipă cu trecut în lumea semiprofesionist-fotbalistică, nu vor reuşi fără ajutor să înţeleagă din acest post. Şi anume că am început să am înclinaţii feministe. Deci anti-creştine, ar spune unii...

PPPS: Mi-aduc totuşi aminte de un jucător amator de fotbal pe terenul liceului în weekend, care făcea (56) giumbuşlucuri şi lovea mingea cu umăru' sau cu genunchiu', doar aşa, din exces de eleganţă. Eleganţă şi decenţă. Dovada faptului că se poate, chiar şi pe terenul de fotbal!

Lumea lui Nouă

În primul rînd, trebuie să stabilim cîteva lucruri. Toţi multiplii lui 3 au suma cifrelor 3, 6 sau 9. Suma cifrelor multiplilor lui 9 este întotdeauna 9. Numărul meu preferat a fost dintotdeauna 3. Dar 9 este mult mai interesant.

Am trăit mereu cu tendinţa de a păstra ceva, ceva mai bun, pentru mai incolo. Pipota din ciorbă pentru cînd n-o mai fi zeamă. Ideea aceea genială pentru cînd va produce efect maxim. Micul secret inofensiv pentru o contextualizare perfectă.

Aşa şi cu obsesia mea pentru cifra 3, şi, mai nou, cea pentru cifra 9.

Azi nu se leagă de nimic, nu se pupă cu nimic din jurul meu, suntem în 14.12.2009 şi nici măcar asta nu e multiplu de 3. Totuşi...

Nouă este foarte meseriaş. Cea mai mare dintre cifre. Dar nu d-asta... De fapt, el nu ştie să facă prea multe. Dacă-l aduni la orice număr, suma cifrelor acelui număr va rămîne aceeaşi. 17 cu 9, 26. 1 cu 7, 8, 2 cu 6, tot 8. 26 este mai mare decît 17, în lumea noastră, dar în lumea lui 9, în lumea în care contează fondul, diversitatea, relaţiile dintre membri, nimic nu este schimbat. Paradoxal, 9, în lumea lui, pare să nu aibă nici o influenţă.

Acolo, nu contează că vorbim despre 154.267 sau despre 25. Pentru Nouă, şi unul şi altul înseamnă 7. Este mai simplu aşa. Nu avem infinit. Totul se plimbă între 1 şi 9. Nici măcar 0 nu există! Şi este uşor de înţeles de ce 9 nu l-a vrut pe 0 în lumea lui... Amîndoi fac acelaşi lucru. Nimic. Nouă tot se mai ocupă cu ceva trafic de influenţă (2478, 2487), dar 0? În lumea lui 9, 0 nu are absolut nici un sens. Şi recitiţi acest enunţ. ... Este în totalitate de bun simţ. Lumea lui 9 este ceea ce niciodată Antonescu nu va reuşi să facă din România.

Există o felie din această lume în care Nouă se simte ca acasă. Acolo vei găsi pe 342, pe 55.359, pe 3.753.477 şi pe mulţi alţii. Şi, în fruntea tuturor, pe Nouă, plimbîndu-se agale de la unul la altul, socializînd, flirtînd, descoperind cîte ceva nou în fiecare... Din cîte mi-a spus, de cînd cu ultimul post, vrea ca de fiecare dată acel "ceva nou" să fie "ceva bun". V-am spus eu că e băiat de treabă :-)

Uneori, o treabă este mai bine boemă decît bună. Pentru că aşa vrea celălalt.

V-am păcălit. Nu vreau să fiţi mai fericiţi. Adică nu vreau doar asta. Vreau şi să fiţi mai deştepţi citindu-mă. Spun unii că, cu cît eşti mai înţelept şi ştii mai multe, cu atît eşti mai nefericit. Eu nu cred chiar aşa. Exemplu io. Sunt deştept foc, dar asta nu mă face nefericit. Ba chiar, pe undeva, din contră: faptul că strălucesc de înţelepciune mă ajută să trec prin momentele „delicate” (cum zic unii) mai calm, mai uşor (ultima dată am pierdut vreo 3 kilograme), mai repede.

Noi să fim sănătoşi, că problemele trece şi vine, cum, iarăşi, spunea cineva... Şi badea Gheorghe, din Insula Mare a Brăilei, cu viaţa lui simplă şi orizontul lui limitat: sunt sigur că are probleme. Şi altele decît că s-a terminat ţuica, n-a mai plouat de mult şi e prăfuit drumu’, nu trage peştele, i-a furat vecinu’ betonu’ din curte. Nu: omul cu siguranţă are probleme serioase. Nu le ştiu.

Întîmplările, dacă stau să mă gîndesc mai bine, sunt ca oamenii: nu există oameni răi. Rău, cînd e de rău, e modul în care noi ne raportăm la acel ceva. Adică ce dacă s-a terminat ţuica: a) damigenele de vin sunt încă doldora; b) oricum spunea doctoru’ că alcoolu’ face rău; c) Ionică mai are încă destulă şi e băiat bun. Ionică e vecinu' cu betonu'.

Da, şi asta e o treabă deşteaptă: să vezi în fiecare partea lui bună, şi să o laşi mai moale cu pretenţiile. Pretenţii înseamnă prejudecăţi, iar astea se ştie sunt rele, c-aşa învaţă copiii în ziua de azi în cei 7 ani d-acasă. Unu’ poa’ să facă o mie de mitocănii, să fie nepăsător, superficial sau arogant: dacă reuşeşti să vezi ceva bun în el, eşti mai cîştigat decît dacă ai încerca, prieteneşte şi bine intenţionat, să-l îndrepţi. Dacă nu reuşeşti, mai încearcă: tocmai ţi-am spus că merită.

Iar aşteptările pe care le ai de la cineva pot face, din ce am aflat eu în cei, cu modestie spun, 32 de ani de viaţă, doar două lucruri: 1. Nu-ţi vor da voie să-i vezi adevăratul potenţial. Sau, spus şi altfel decît în limbaj de revistă auto: nu vei reuşi să mai accepţi şi altă modalitate de împlinire a relaţiei tale cu persoana respectivă decît cea la care te aştepţi tu. Sau, spus şi altfel decît complicat: nu mai vezi florile de frunze. Sau, spus şi altfel decît de neînţeles: ai belit-o; nu vei fi niciodată fericit. Şi 2. Vei crede, în momentele în care celălalt se comportă conform aşteptărilor tale, că acea persoană este împlinirea visului tău, ori exact prietenul de care ai nevoie într-un anumit moment, sau omul care ai sperat atîta amar de vreme să ajungă, să devină, să se schimbe în. Fapte ce te-ar conduce la dezamăgire, căci omul nu se schimbă, cu adevărat, decît foarte rar, şi atunci cu intervenţie divină.

Sunt tentat să continui subiectul persoanei care împlineşte visu’, cel al schimbării sau cel al fericirii (despre care un artist autohton spunea că este ceva care nu se atinge niciodată, dar în căutarea căruia merită să alergi toată viaţa. Desigur, e discutabil), dar ar deveni discuţia prea stufoasă, şi este prea mult. Pentru mine, nu pentru voi. Voi sunteţi cel mai bun lucru care mi s-a întîmplat vreodată: un auditoriu liniştit, răbdător, lipsit de pretenţii, asta este tot ceea ce-şi poate dori un spunător (un om care spune ceva). Vedeţi? Eu sunt întîiul care învăţ din ceea ce spun aici: am trecut peste faptul că sunteţi un public nepăsător, neatent şi, nu în cele din urmă, absent! Vă plac aşa cum sunteţi. Las’că şi voi m-aţi iertat pentru că nu vă scriu mai des. Pînă data viitoare, promit să aflu cîte ceva despre Dudu şi să vă transmit ceva din partea lui. Cred că-i lipsiţi, dar sunt sigur că îi este mai bine, acum, acolo unde este.