Cu ocazia unei întîlniri mondene pe izlaz în doi vorbeam cu un prieten despre criză. Subiect la modă; de groază; ce-i de făcut?; cît mai durează?; ce efecte pe termen lung va avea? Bunul meu prieten îmi spuse că el, cînd a început să miroasă a criză coaptă bine, s-a bucurat. Nimic rău nu avea să urmeze.
Sunt într-un troleu şi, la un moment dat, vine controlu'. Îl prinde fără legitimaţie de transport pe unu'. Semi-mătăhălos, neras în cap de, să zic, vreo două săptămîni, cu o geacă dintre acelea lucioase, mereu prea scurte. Am pierdut momentul crucial, în care i-a dat controlorului buletinul (lucru care nu se face, mi-a zis mie cineva). Ia controloru', completează hîrtia lui, şuşotesc două vorbe (păreau timizi amîndoi), şi la urmă se despart cu, nu inventez, cuvintele: „Sănătate, vă mulţumesc!” - „Şi eu vă mulţumesc, numai bine!”
Am mai închis gura doar cînd mi s-a uscat de tot. Ştiam precis doar că nimeni nu este în stare să mă facă să înţeleg... Întregul meu sistem de percepţie a lumii bucureştene se năruia cărămidă cu cărămidă. Bolţar cu bolţar. Piatră cu piatră... Atunci mi-am adus aminte de discuţia noastră de la început.
Criza ne-a detensionat. În capitala ţării noastre, mulţi moldoveni, olteni, şi de ce nu ardeleni, dar mai ales moldoveni, au venit de-a lungul anilor cu ideea să facă bani repede şi mulţi. Cu accent pe repede. Şi apoi pe mulţi. Mulţi mulţi. Şi cîţiva au reuşit, cu preţul înrădăcinării unei priviri trufaşe, încruntate, a unei atitudini de „Pietonule, treci strada mai încolo. Pe la colţ, cînd nu vine nimeni. Du-te-acasă, lasă-mă-n durerea mea, că mă grăbesc să mă îmbogăţesc”. Noua configuraţie economică i-a făcut pe toţi să înţeleagă că nu e chiar aşa. Nu se (mai) poate face banu' aşa spectaculos. Lumea s-a mai liniştit. Timpul pare să aibă răbdare cu noi.
Comunismul, zice-se, a avut şi el acest efect. Oamenii se iubeau mai mult.
Bucureştiul de astăzi nu mai este cel de acum doi ani. Astăzi, şoferul de tramvai te lasă să cobori între staţii, dacă în două cuvinte îi spui motivul tău solid de a o face. Nimeni de pe stradă nu îţi cere nici un ban în schimbul indicaţiilor de gen „nu vă supăraţi, unde e”. Laşi un băiat cu figură de agent de vînzări să urce înaintea ta în autobuz şi îţi mulţumeşte zîmbind. Îşi spune în gînd: „Nu voi mai avea comision de 1200 de euro luna asta. Asta e.”
Criza, reală sau nu (...), nu mai este de mult un bau-bau. Am învăţat să coabităm, ba' chiar ne-a învăţat lucruri noi sau de mult uitate. Foarte reale aceste lucruri. În Bucureşti am uitat cum e să primeşti două răspunsuri consecutive lipsite de un zîmbet. (De ciufuţi sau pase proaste nu vom scăpa niciodată pe partea asta de lume)
Asta e în Bucureşti, asta e în România, şi la fel e peste tot. Şi atunci, de ce să nu ne ocupăm tot timpul cu trăitul aici?
N-aştept răspuns, nu vă înghesuiţi :)
