miercuri, 29 decembrie 2010

Calator pribeag. c-o floare si-o-ntrebare. seara :)

Stratul de zapada de zilele astea...
cartile incepute cu o foame salbatica....
foamea dulceaga stavilita mai mult din obisnuinta si obligatie...
chitara invata sa cante de una singura...
sapaturi cu surubul, urmate de somn pe canapea... cu perna si plapuma.
suntem oameni rezonabili. ordonati. punem cojile de seminte din farfurie direct in punga de gunoi. hainele sunt in dulap, chiar daca dulapul este al altcuiva. oameni dragi. poze nepretuite.
cafeaua are alt gust decat miros.
un grup de trei este deja, din punct de vedere sociologic, foarte interesant.
Gheorghiu se intrece cu Seicaru. Citeste numai la final... si muzica devine doar accesoriu. ornament. bonus. Hrusca nu se lasa nici el, alergand dinspre gradini de parfum. Insa chitara il prefera si invata pe Gheorghiu... ce frumosi sunt ochii tai.
Seara.

Seara...

duminică, 5 decembrie 2010

Azi o acadea, maine tot asa

- Ce cauta copiii aia doi acolo sub masa?
- S-au dus sa aiba si ei putina liniste si intimitate.
Copiii? Copiii nu au nevoie de intimitate. Si de liniste cu atat mai putin. Copiii pot fi intimi in cea mai mare imbulzeala. Sunt impresionati, in intelegerea lor, de muzica de vioara din statia de metrou. Vad o ocazie de joaca in cea mai mare liniste si plictiseala. Nu au nevoie de o fata de masa sa ii ascunda de ceilalti. Ceilalti sunt oricum atat de departe, ca nu-i poti ajunge decat cu o privire oachesa; sincera; din alta lume. Draga.
- Si atunci de ce s-au bagat acolo?
- Uite, unul are o acadea in mana, celalalt o ciocolatica. Copiii astia nu sunt asexuati. El are o acadea in mana, iar ea o ciocolatica. Cu aceeasi mana cu care tine ciocolatica incearca sa traga fata de masa peste picioruse. Niste ghete cu sireturi. Rade luminos.
Nu te miri ca suntem in mijlocul unei piete, iar locul lor de joaca este taraba parintilor unuia dintre ei? Sau poate a vreunui cunoscut. Sau a unui necunoscut; s-au dus acolo ca sa scape de certurile de acasa. Dintre parinti. Sau cele indreptate catre ei. Ca nu fac nimic bine. Ca nu vor sa faca nimic cu viata asta. Ca hainele nu se lasa pe scaun, alandala. Ca lapticul se bea tot, cat inca este cald. Ca masina se parcheaza aici, si nu acolo.
- Si atunci de ce sunt asa veseli?
- Hm. Pertinent... Viata lor, toata, e frumoasa. Acum este frumoasa. Nimic nu conteaza mai mult decat ca... poate imi da si mie putina ciocolata d-aia cu caise. Maine? Maine o luam de la capat, dar acum sunt aici, sub masa asta, si primesc doar pe cine vreau eu. E loc pentru toata lumea, dar sa nu vina incrancenat, sa nu vina cu ideea ca e acadeaua lui, sa nu-mi spuna ca gluma asta nu se face. Aici se face. Si stiu eu un loc unde nu se face, de ce nu te duci acolo? Sub masa asta, chiar daca nu vor ramane toti, va fi mereu cineva. Si azi, si maine.

sâmbătă, 31 iulie 2010

Ochelarii de soare ce va să vină

Vei da cu fond de ten peste pistrui; peste tenul rural. Vei avea grijă să nu îţi mai apară în nici o poză maxilarul proeminent.
Îţi vei goli privirea, şi-o vei umple cu ceea ce vezi. Vei avea unghii frumoase, rozalii sau albe, furate şi ele din context.
Vei uita de pepeni şi chiar şi de teneşi, şi vei ieşi în weekend cu prietenii la barbecue.
Viaţa va fi uşoară, lumea va fi bună, mama departe, vacile şi boii la fel, dar succesul te va urmări pas cu pas. Blestemul a trecut; visul urît s-a terminat.
Boul alfa, cel dintîi, va fi o amintire sporadică, exotică, luminoasă dar ciudată, incertă, ermetică dar apropiată şi îndepărtată din ce în ce.
Nu este loc de durere.
Dorul de toate te va sîcîi o vreme, dar cu timpul va trece şi el.
Nu-ţi vei pune întrebări. Nu este nimic neclar. Tot ce se întîmplă este esenţialmente ceea ce ţi-ai dorit, iar surprizele sunt doar întru alungarea plictiselii.
Puţini îşi iau viaţa în mîini aşa cum o faci tu, şi şi mai puţini au mîinile atît de alunecoase.
Ochelarii de soare sunt la ei acasă, dar loţiunea pe care o foloseşti nu are factor de protecţie...
Tenul tău va redeveni rural. Înţelepciunea ta va fi mare.
Sau nu.
Însă nu pot să nu fiu sincer faţă de mine însumi. De aceea scriu acum.
Ca de obicei, mi-a fost dor să scriu. Ficţiunea este preferata mea. Ficţiune pot să fac. Pixul meu curge ficţiune.
Ficţiunea e medicament, nu altceva!

miercuri, 31 martie 2010

Draga de ea...

Cu ocazia unei întîlniri mondene pe izlaz în doi vorbeam cu un prieten despre criză. Subiect la modă; de groază; ce-i de făcut?; cît mai durează?; ce efecte pe termen lung va avea? Bunul meu prieten îmi spuse că el, cînd a început să miroasă a criză coaptă bine, s-a bucurat. Nimic rău nu avea să urmeze.

Sunt într-un troleu şi, la un moment dat, vine controlu'. Îl prinde fără legitimaţie de transport pe unu'. Semi-mătăhălos, neras în cap de, să zic, vreo două săptămîni, cu o geacă dintre acelea lucioase, mereu prea scurte. Am pierdut momentul crucial, în care i-a dat controlorului buletinul (lucru care nu se face, mi-a zis mie cineva). Ia controloru', completează hîrtia lui, şuşotesc două vorbe (păreau timizi amîndoi), şi la urmă se despart cu, nu inventez, cuvintele: „Sănătate, vă mulţumesc!” - „Şi eu vă mulţumesc, numai bine!”

Am mai închis gura doar cînd mi s-a uscat de tot. Ştiam precis doar că nimeni nu este în stare să mă facă să înţeleg... Întregul meu sistem de percepţie a lumii bucureştene se năruia cărămidă cu cărămidă. Bolţar cu bolţar. Piatră cu piatră... Atunci mi-am adus aminte de discuţia noastră de la început.

Criza ne-a detensionat. În capitala ţării noastre, mulţi moldoveni, olteni, şi de ce nu ardeleni, dar mai ales moldoveni, au venit de-a lungul anilor cu ideea să facă bani repede şi mulţi. Cu accent pe repede. Şi apoi pe mulţi. Mulţi mulţi. Şi cîţiva au reuşit, cu preţul înrădăcinării unei priviri trufaşe, încruntate, a unei atitudini de „Pietonule, treci strada mai încolo. Pe la colţ, cînd nu vine nimeni. Du-te-acasă, lasă-mă-n durerea mea, că mă grăbesc să mă îmbogăţesc”. Noua configuraţie economică i-a făcut pe toţi să înţeleagă că nu e chiar aşa. Nu se (mai) poate face banu' aşa spectaculos. Lumea s-a mai liniştit. Timpul pare să aibă răbdare cu noi.

Comunismul, zice-se, a avut şi el acest efect. Oamenii se iubeau mai mult.

Bucureştiul de astăzi nu mai este cel de acum doi ani. Astăzi, şoferul de tramvai te lasă să cobori între staţii, dacă în două cuvinte îi spui motivul tău solid de a o face. Nimeni de pe stradă nu îţi cere nici un ban în schimbul indicaţiilor de gen „nu vă supăraţi, unde e”. Laşi un băiat cu figură de agent de vînzări să urce înaintea ta în autobuz şi îţi mulţumeşte zîmbind. Îşi spune în gînd: „Nu voi mai avea comision de 1200 de euro luna asta. Asta e.”

Criza, reală sau nu (...), nu mai este de mult un bau-bau. Am învăţat să coabităm, ba' chiar ne-a învăţat lucruri noi sau de mult uitate. Foarte reale aceste lucruri. În Bucureşti am uitat cum e să primeşti două răspunsuri consecutive lipsite de un zîmbet. (De ciufuţi sau pase proaste nu vom scăpa niciodată pe partea asta de lume)

Asta e în Bucureşti, asta e în România, şi la fel e peste tot. Şi atunci, de ce să nu ne ocupăm tot timpul cu trăitul aici?

N-aştept răspuns, nu vă înghesuiţi :)

marți, 2 februarie 2010

Aşa, şi? Totuşi...!

Io nu mă mai duc la fotbal. Nu sunt îndeajuns de matur pentru asta. Am încercat. Nu merge. Cu regrete, dar ne despărţim. A fost frumos. Ne-am simţit bine împreună, am dat goluri frumoase, sau măcar am dat goluri, şi ne-am bucurat decent de fiecare dată... Dar cam atît cu decenţa pe terenul de fotbal. (dacă-mi permiteţi această exagerare, şi vă rog să o faceţi, are scop constructiv)

Am jucat fotbal cam în toate zonele ţării plus diaspora. Cel mai rău a fost în Bucureşti şi în diaspora. Pentru că amîndouă înseamnă adunaţi de peste tot. Dar chiar cel mai rău şi cel mai rău a fost doar în diaspora. Acolo sunt adunaţi de peste tot oameni care vor să cîştige (bani). În Banat a fost mai lejer: acolo eram considerat jucător bun doar pentru că alergam după minge şi nu mă dădeam în lături de la cîte un umăr la umăr... sau mă rog, din vreo altă cauză care nu îmi este nici acum clară.

Două motive mari şi late am, şi, deoarece sunt ovale ca formă, lasă loc între ele şi pentru altele mai mici. De fapt nu, aleg să nu le zic. Este mai bine aşa. Nu vreau să mă rup cu totul de coteria bărbăţească... Pentru că ştiu, măi alţi băieţi care mergeţi la fotbal, că fetele voastre v-ar spune apoi: "Uite, dragă, ce zicea băiatu' ăla pe blogu' lu' Dudu, dragu' de el, că se întîmplă la fotbal. Să ştii că eu nu mai suport serile singure pentru asta. Poate tu nu îţi dai încă seama, că nu reuşeşti, asta e, te iubesc şi aşa, dar nu merită să mergi acolo." Nu vreau să mă fac vinovat de aşa truisme.

Hotărîrea mea este serioasă. Pentru o perioadă, îmi suspend (o noţiune la ea acasă pe acest blog) activitatea fotbalistică.

PS: Exagerarea pe care v-am băgat-o pe gît este singura idee cu oareşce valoare informativă (pe lîngă banalul anunţ că nu mai merg io la fotbal, ete na), şi va trebui să o luaţi de bună. Pînă la urmă, nu sunt decît ÎNCĂ unul care, deşi ştie/îi place să dea cu piciorul în minge, preferă să facă sport altfel.

PPS: Un cititor atent va vedea ceea ce mulţi băieţi, eventual căpitani de echipă cu trecut în lumea semiprofesionist-fotbalistică, nu vor reuşi fără ajutor să înţeleagă din acest post. Şi anume că am început să am înclinaţii feministe. Deci anti-creştine, ar spune unii...

PPPS: Mi-aduc totuşi aminte de un jucător amator de fotbal pe terenul liceului în weekend, care făcea (56) giumbuşlucuri şi lovea mingea cu umăru' sau cu genunchiu', doar aşa, din exces de eleganţă. Eleganţă şi decenţă. Dovada faptului că se poate, chiar şi pe terenul de fotbal!

Powered by BannerFans.com