[preg] Deschid cartea si citesc ce spun altii; o inchid si vad ce gandesc eu

Fara sa imi dau seama, cartea mi se inchide intre degete, unul ramanand insa strain intre pagina citita si cea inca necunoscuta, respectiv numerele 38 si 39. Versurile imi suna in minte… Dar eu parca incepusem sa citesc niscaiva proza, nu poezie!… Autorul, imbracandu-se in poet, tocmai ce mi-a dezvaluit latura artistica a personajului care in incipit mi-a dat impresia unui copil ce isi lasa mintea sa zburde pe izlazurile ratiunii ludice. Dar parca se crede totusi prea destept; prea da importanta unor nefondate idei, observatii, incercand sa le valorifice nejustificat. Cica „daca inchid un ochi vad mana mea mai mica decat cu amandoi”. Mie nu mi se pare asa; eu cred ca, daca inchid un ochi, nu mai am vedere tridimensionala, ca dispun de un singur unghi cazand pe mana-mi; cel putin asa mi-au explicat colegii care au inteles cat de cat prima lectie de optica… Sunt atat de indignat de subtirea reproducere artistica pe care sunt nevoit sa o citesc, incat chiar si in vis o neg total, intr-o consistenta incercare de a o desfiinta. In versuri, tanarul erou isi imagineaza lumea ca fiind o lume „mateasca”. Si isi ia propriul motan la intrebari; ii promite ca l-ar pune vornic in vreun sat de mate, daca cineva s-ar invrednici sa-l intocmeasca. Eu ma gandesc ca ar arata ca un gest de ajutor total dezinteresat sa incropesc eu repede-repede un sir de cutii colorate frumos, cu panglicute asortate, cu burete pe dinauntru, ca sa le fie comod mofturoaselor… Dar imi dau seama ca le e bine asa cum este acum. Uite, pisica pe care am vazut-o acum o saptamana se vedea din departare ca nu simte nevoia sa se speteasca pentru a-si castiga masa. Iar stapanul ei era…

Pentru ca stapanul imi amintea de vremuri neplacute, mana asezata in amortire sub cap tresare, miscand foile, trezindu-ma. Cat timp au fost inchisi, ochii mei parca nici nu s-au miscat in orbite; cad in urmatorul moment exact pe strofa urmatoare… Si reiau firul intrerupt cu cateva minute in urma; sau or fi fost secunde? Vreau sa imi cumpar un contor, sa stiu si eu exact cat timp dorm intr-o zi... Inainte de a-mi continua gandul pe cealalta lume, a viselor, citesc: ”Ah! Sunt printre voi de-aceia care nu cred tabla legii”. Si incuviintez involuntar din cap, cu amaraciune searbada; searbada, pentru ca in urmatorul moment a si disparut… si a reaparut imaginea stapanului pisicii multumite de conditia ei... Revin la versurile pentru care ma chinui de ceva timp; inca o strofa, doua… „Mosule, mergi de te culca.” Ma amuza aceste cuvinte; parca autorul le-a pus pe foaie gandindu-se la unul care peste mai bine de o suta de ani se va fi chinuind sa desluseasca arhaismele in toate formele posibile, intr-o seara tarziu, cand pleoapele oricum ii vor sopti ca a sosit vremea…

A doua zi ma trezesc cu capul inca in ceata; si spun cu mana pe inima ca alcoolul nu are legatura cu asta, pentru ca in general nu are legatura cu mine… O noapte aproape intreaga am vazut numai tablouri intunecate, ochi albastri contrastand cu nuante sterse, lacrimi si sosele cu sase benzi; se vede treaba ca sosele asa de late nu isi aveau locul in tabloul produs in mintea mea de paginile citite printre pleoape in seara precedenta; este categoric o eroare de soft… Imi spal cu multa precizie ochii, dupa care ma intorc in camera mea, hotarat sa termin ceea ce am inceput. Dupa o oarecare perioada de timp, destul de lunga pentru a citi si ultimele cuvinte din cartea propusa inainte insa de a auzi glasul mamei chemandu-ma la masa, imi ridic ochii dintre pagini si imi promit ca voi reciti fantastica nuvela. Eminovici a fost baiat bun: spre sfarsit a facut o mica recapitulare, dandu-mi chiar cateva repere pentru a intelege substratul adanc al operei sale. Asa ca merita sa mai incerc o data; eventual, de data aceasta voi citi in fotoliu sau chiar la masa, nu culcat in pat…