[preg] pustiu

Provizia de branza la saramura, pe terminate. Familia noastra, consumatoare inegalabila de telemea. Intr'o vreme, mancam branza si la ciorba, asta pana cand ne'am convins, pentru a nu mai stie nimeni cata oara, ca excesul, in orice domeniu si de orice fel ar fi, dauneaza grav. Bineinteles, noi nu ne procuram alimentul de baza de oriunde, de la oricine, oricum. Asadar, semidependenta aceasta ne'a facut de multe ori sa strabatem judete intregi, sa parcurgem sute de kilometri pentru a ne intalni cu demult nemaivazute si nemaiauzite rude care au in gospodarie, sa zicem intamplator, cateva bovine, ovine datatoare de branza.

S'a intamplat ca, odata, cand de la un an la altul, ne'am schimbat preferintele in materie de telemea (ah! ce bine suna!...), sa cerem indrumare in aceasta privinta bunicii, mama mamei mele. Asteptand de mult timp momentul, ne cheama repede la Targoviste (resedinta pentru toate sezoanele), ca stie dumneaei pe cineva (bunica mea imi permite sa nu folosesc intotdeauna apelative si pronume de politete, insa...). Ne'am urcat in masina (eu si mama mea), bucurandu'ne ca mai scade pretul total al branzei, fiind asa aproape... Dar cum socoteala de'acasa nu se potriveste cu cea din Targoviste, tocmai drumul asta scurt ne'a adus considerabil mai multe necazuri decat avantaje.

Ajungem la Targoviste. Mamaia este bucuroasa sa ne vada, chiar daca nu e prima data in luna care abia incepuse. Nu'i nimic. Daca la altele ne zgarcim uneori, la asta niciodata. Si noi suntem bucurosi. Devenim si mai si cand ne intalnim si cu strabunica, care bate vertiginos spre suta, dar inca se tine bine, cu ambele maini. Planul era sa mergem tuspatru intr'un sat, la vreo 15-20 de km de Targoviste, pe drumul spre Bucuresti, unde a trait multi ani strabunica, a crescut mare bunica, iar mama nu a fost niciodata. La niste veri de'ai lu' mamaia.

Incepator in ale sofatului, cum ma aflam, nu'mi suradea sub nici un aspect sa merg cu Audi'ul familiei, din '85, pe un drum total necunoscut mie, mai ales dupa ce timp de 2 zile a plouat de ti se rupea inima de somn. Drum necunoscut mie, se intelege, dar nici chiar bunica sau strabunica nu mai stiau pe unde exact, ca nu isi mai vizitasera de mult timp originile.

Plecam. Facem cei 20 de km repede, ca trage masina. Ne abatem de la soseaua care duce la Capitala, facand stanga. Drumul, cam accidentat, e marginit de ambele parti de camp cat vezi cu binoclul. Masina mai derapeaza pe ici pe colo, spre deliciul meu si sperietura doamnelor din masina. Ma potolesc, ca "cine stie ce se intampla"...

Din loc in loc, lac sau balta. Parea ca pe acolo au mai trecut saptamana aceea numai carute... Ce cauta o masina frumoasa ca a mea acolo? Sfarsitul, veti spune.. si nu veti fi departe de adevar. Era sa i'l gasesc chiar eu, pe un damb pe care am cocotat masina in mijlocul unei mocirloase balti. Dau in spate, nu; dau iar in fata, nu; iar in spate, nimic, nu se mai misca deloc. Cele trei generatii de femei prezente cu mine pe mica insula deja incepeau sa'si manifeste nelinistea. Cel mai neplacut a fost cu strabunica, dumneaei nu si'a putut retine emotiile si, dandu'se jos din masina, se tot intreba intr'un galgait de plans cu greu inabusit, ce ne'om face. Eh! ce sa ne facem! Ne lasam trasi de caruta aia care deja se vede apropiindu'se. In ea, trei oameni: un nene la vreo 50 si mai bine de ani, cam bolnav cu piciorul, zicea, nevasta lui si probabil fiul lor, un ditamai vlajganu' spre barbat in toata regula, de vreo 30 de ani. Mai cu rugaminti fierbinti, mai cu recompense promise in lei, oamenii s'au lasat lesne convinsi.

Leaga caruta de carutita noastra masina, si dintr'o singura dar violenta smucitura, ne scot din mocirla, pe mine si pe iubita mea cu patru roti. Ne mai trag asa, vreo suta doua de metri, pana iesim din zona cu bucluc. (Ne'au tras spre inapoi, ca inainte era si mai rau). In momentul in care recompensarea s'a adeverit, ne'au dat si vestea cea buna si uimitoare, ca mai e un drum spre satul cu pricina, de masini. Vasazica, drumeagul pe care apucaram noi era numai pentru tractiune animala, pe cand vehiculele cu herghelii putere mergeau pe o ditamai soseaua, asfaltata cumsecuvine, ba chiar cu marcaj pe centru.

Pai sa nu'ti vina sa te'ntorci acasa, sa o lasi in plata ei de branza?!... Nu, ca ce merge mai bine cu salata de vinete decat telemeaua mixta? Asa ca gasim repede drumul cel bun si corect, ajungem, o luam, ne salutam si povestim vietile, dar pe scurt, ca ne grabim.

Dupa toata intamplarea ne'am ales cu vreo 50 de kilograme de branza buna rau, si cu niste planetare stricate, care chiar si azi mai cloncane in curbe stranse.