eu si'un bebe. da, un bebe

astazi dimineata, afara fiind eu cu Toto, stateam asaa... intr'o doara, p'o semi-bordura destul de inalta. in stanga mea, o iesire din bloc, insotita de doo trepte. destul de inalte, cam cat o bordura adevarata. la un moment dat, ca nu stiu daca ati observat, dar momentul dat intotdeauna vine la.. un moment dat, o mamaie c'un copilas iese din bloc si trece prin fata mea. copilasu' era, ce sa zic... bebe. doar ca bebe d'ala mai mare, care totusi merge in picioare, fara pre-mergator dar cu mana libera (aia de care nu'l tine insotitorul) intinsa pentru echilibru. era insa atat de mic incat ca sa coboare cele 2 trepte, bunic'sa n'a avut rabdare sa vada daca poate singur deci l'a luat de'o aripa si l'a aterizat dupa. asta micu' nu s'a suparat, o fi zis "eh, atata bai sa fie pe ziua de azi...", si'a mers mai departe. adica prin fata mea. si eu, cum de Toto nu'mi faceam griji, ca eram in intervalul orar in care nici un caine normal nu iese afara, ma uitam asaaa.. lung la el, nu neaparat cu o figura simpatica, dar il placeam cum mergea asa cracanat. hehe, si dezechilibrat... noroc cu bunica din manuta stanga si indemanarea din manuta dreapta. si mai face el vo 200 de pasi, cam 5 metri, si se intoarce la mine si'mi zambeste! imi zambeste!

rog sa nu ma mai lase sa astept pe oricine poate da explicatii despre minunea prin care zambesc copiii!

este evident in plus sa adaug ca mi'a facut ziua pustanu'!... a fost o bucatica de ce'ar trebui sa fie. asa zic eu... a fost demonstrarea faptului ca daca noi nu putem, pot ei, pot astia micii. Si sa'mi mai doresc sa fiu mare, zici tu?...